Scriitorul Nicolae Sirius vorbind despre adaptarea în ţara soarelui răsare:

Adaptarea…

sau vârsta împlinirilor

Japonia, în comparaţie cu oricare altă ţară de pe continentul european, care, extinzându-se, a format noul conglomerat de ţări bine dezvoltate- SUA, Noua Zeelandă, Australia şi Canada, ar fi putut rămâne o ţară a trecutului dacă din întâmplare n-ar fi luat parte în al doilea război mondial. Acea înfrângere i-a dat de gândit. Până atunci japonezii au avut puţin de furcă cu mongolii, chinezii şi coreenii, care, în număr mic, din când în când, i-au atacat dar s-au retras. Deci, se poate spune că Japonia, o ţară săracă în trecut, n-a reprezentat o adevărată ţintă… Iar izolarea, într-un fel, i-a creat anumite avantaje. S-a dezvoltat spiritual însă (după cum spun izvoarele) odată cu apariţia primului împărat, care, zice-se, a coborât din cer. De-atunci s-a păstrat o evidenţa riguroasă privind scaunul imperial. Lucru nemaiântâlnit la nici o altă naţie. Şi totuşi se pare că în vremuri foarte îndepărtate japonezii au fost vizitaţi de europeni.

Eram într-o zi, la începutul şederii mele aici, pe o terasă când am auzit pentru prima dată cuvântul CASA în japoneză, şi-am tresărit. Am întrebat-o pe soţie ce înseamnă şi mi-a spus că umbrelă. Atunci am vrut să ştiu cum îi spune la CASĂ în japoneză şi ea mi-a spus că IE. (Deci ceva care ”adăposteşte” corpul.) După o vreme am mers să vizitez un muzeu. În faţa acelui muzeu era un complex amenajat să redea viaţa japonezului de odinioară. Ce m-a frapat a fost forma caselor. Arătau ca nişte umbrele (un fel de umbrar) şi erau acoperite cu un fel de trestie. Nu peste mult cineva m-a invitat să văd un cimitir vechi, descoperit din întâplare. Cu acea persoană vorbeam în engleză dar mi-a reţinut atenţia cuvântul BOCI (a boci/plânge) pe care el l-a pronunţat în japoneză de mai multe ori când tot încerca să-l traducă în engleză. Atunci am fost curios să ştiu mai multe lucruri despre acel cuvânt şi respectivul mi-a spus că e un cuvânt vechi, foarte rar folosit şi, că, practic, se referă la cimitir.


Dacă aş fi fost un înstărit m-aş fi prins să fac documentare- o paralelă între două limbi despre care se ştie că sunt neînrudite, cu gândul că undeva poate există un filon, o legătură veche, necunoscută nouă. Numai că la vremea când aceste lucruri treziseră o anume curiozitate în mine mă aflam cu un bicior în barcă şi cu unul pe uscat. Practic nici nu ştiam dacă ar trebui să mă depărtez de ţărm sau să rămân locului.

Ca scriitor, dacă locuieşti într-o ţară a cărei limbă n-o ştii eşti mort. Bine, excluzând faptul că te afli pe-acolo tocmai pentru că vrei să scrii o carte. Dar o scrii în limba ta.

La tot ce m-am gândit atunci, c-ar fi mai bine, în acele condiţii ce implicau supravieţuirea într-o lume nouă pe care încercam s-o cunosc, a fost să păstrez o legătură cu limba maternă. Lucrul acesta poate să pară destul de banal însă are o anume motivaţie, ontologică, ca să spun aşa. Şi ca acest lucru să fie într-un fel şi profitabil, am început să demarez o campanie de schimb cultural, în colaborare cu primăria oraşului unde locuiam. După o vreme am colaborat şi cu ambasada noastră de la Tokio. Am organizat pe o durată de mai mult de zece ani sumedenie de spectacole. Invitând aici de la naişti până la cântăreţi de operă. În aceeaşi perioadă n-am scris în română decât un volum de poezie şi un roman care o să apară în curând. Mi-am tradus în schimb din română în engleză două piese de teatru, am scris o lucrare de religie comparată şi antropologie în engleză (ce-ar fi trebuit să apară de anul trecut dar o să apară anul acesta) şi un roman tot în engleză pe care sper să-l definitivez peste puţin. In rest… a fost viaţa de familie.

Oricum, ţinând cont de faptul că eu sunt român iar soţia japoneză, chiar dacă locuiesc în ţara ei şi trebuie să respect obiceiul casei, pentru că aşa este firesc, totuşi n-am încercat niciodată să adopt mentalitatea de tip japonez. Deci mi-am păstrat acel fel de-a gândi moştenit de la părinţi sau de la ţăranii din satul unde m-am născut.


În felul acesta nu m-am simţit nicodată (nici când am locuit în Australia, Austria, Germania) un om frustrat că nu se poate integra într-o societate, un om care se chinuie să facă pe plac altora, sau un om care s-ar considera în vreo împrejurare inferior pentru că ţara unde s-a născut trece de o bună bucată de timp printr-o stare de criză politică, economică sau de altă natură.


Am văzut uneori la TV documetare despre oameni care au venit aici şi s-au integrat foarte repede. Şi erau într-adevăr bucuroşi. Alţii n-au putut să se integreze şi sufereau din acest motiv. Mie, însă, întreaga lor poveste nu mi-a spus nimic. Asta nu înseamnă c-am găsit ceva rău în bucuria celor care reuşiseră să se integreze sau că n-aş fi avut motiv să-l deplâng pe cel care nu se integrase.

Am scris aceste rânduri, începând cu prima mea vizită în Japonia, urmată de perioada de adaptare, pentru că există acea curiozitate, pe care aproape fiecare din noi şi-o manifestă într-o împrejurare sau alta, de a se întreba cum poate supravieţui, sau se poate integra un om într-o cultură ce-i total diferită de a lui.

Pentru un muzician, un pictor, scultor, sau un specialist în calculatoare, adaptarea e mai uşoară decât pentru un scriitor. Fiindcă scriitorul şi de vrea şi de nu vrea, se vede ca un bumerang ce odată aruncat dar nu şi-a atins ţinta, e pe drumul de întoarcere. Iar acela este limba lui maternă. Pentru că acela îi este cel mai bun punct de sprinjin în ceea ce vrea să comunice în scris. E aceasta o scuză? Nu! Nu-i nici cel puţin o vină. Cine şi-ar părăsi părinţii sau locul unde s-a născut numai ca să vrea să înfrunte necazuri? Şi dacă ar fi să regret acum n-aş reuşi decât să-mi fac mai mult rău.


Şi totuşi, exilul (chiar dacă nu scrii despre el, deşi-i la modă) îţi poate oferi o experienţă de viaţă pe care n-ai avea cum s-o cunoşti altfel. “

miercuri, 11 decembrie 2013

Poeme de Nicolae Sirius

NEMURIRE

Dacă nimic nu s-ar schimba,
dacă ar fi să rămânem permanent tineri,
sau dacă totul s-ar schimba
şi-ar fi să rămânem numai noi tineri,
nici acest fel de a fi
nu ne-ar avantaja.

Imaginează-te cu piciorul în scara calului
dându-i pinteni
în timp ce el îmbătrâneşte
cărându-te prin locuri
ce crezi că te-ar feri de tristeţe.

Sau lasă-ţi privirea să cadă
pe-acele bucate
ce îngălbenesc şi se trec.

Imaginează-te întors acasă
când nimeni nu te-ar mai cunoaşte
vorbindu-le
despre cele mai interesante lucruri
în timp ce vezi
cum trupurile lor
se prefac în nouri
se despart de toate.


METEORITI DE AUR

Din cer cad meteoriţi de aur-
corăbii aruncate de îngeri.
Din cer, pe braţe
o mare în valuri e adusă
numai şi numai pentru tine!

Ţie ţi-a dat cerul şi-o să-ţi mai dea!
Mie mi-a luat cerul
şi singurul gând pe care-l aveam
legându-mi-l de-un cal înnaripat
să trec cu el din vad în vad
să trec cu el din an în an
să trec cu el pe unde n-am sperat
să văd chiar visele ce nu le-am descifrat
cum s-au născut
cum de-au plecat
de nu mai pot să mă întorc
pe unde-aş vrea
nici vreo idee să mai am


LUNA

Luna se auzea pe cer
de parcă ar fi fost
o femeie strigându-şi bărbatul:
O să ne-ajungă din urmă iar soarele!
Lasă tot ce-ai cules
şi prinde-mi pe umăr şalul
că vine această dimineaţă
mai înnourată decât toate pe care le-am
văzut
şi cu frunte-ai prinsă în gheţuri
de parcă
în răcoarea ei
ar vrea să ne îngroape.
Lasă şi dunga aceea de nori
să treacă
şi apropie-te să mă ţin de tine
ca de-o ancoră
că vreau pentru un timp
cu tot ce-i în jur
să rămân nemişcată.


PEISAJ DE VARA REMEMORAT

Un ceas bate
sfârşitul amiezii de ieri-
anună Marele Inelept-
iar un altul anunţă
o noapte pe care noi nici cel puţin
n-am trăit-o toată.

Eu încă o dată vă spun,
adaugă Marele Inţelept,
că nu e nimeni să ne mai adune din urmă
în acest univers.
Iată acest poet,
arătă Marele Inţelept spre mine,
a scris că
“şi curcile şi bibilicile şi... o să renască”
dar cum,
continuă el,
cum domnilor dacă ceasurile au
început
ca limbile unui şarpe
să se arunce în aer
să se retragă
prin scorbura vieţii căutând,
aducând pe limbile lor ruginite
alte primăveri, toamne sau ierni
de nimeni până acum trăite.
Cum domnilor să mai trăim timpul de ieri
dacă noi nici pe cel de astăzi
nu-l mai cunoaştem...

Aceste ceasuri îmi par
că nu mai vor să ştie de timp
propunându-ne numai
să retrăim
ziua de ieri
în locul zilei de astăzi
ziua vreunui nătâng
plecat fără să-si consume
timpul lui divin de o viaţă.


TÂNGUIRE

Cine nu-şi cunoaşte umbra
spunea ea îngândurată,
trup nu are
sau nu poate să şi-l vadă.

Umbra e pendula sacră
când în trup
când pe afară.

Cine nu-şi cunoaşte umbra
mângăierile-or să-l doară...


O, ce-ncet, iubitul, seara
umbra palmei şi-o lăsa...

De-ar fi fost să mă atingă
braţul lui fără de umbră
trupul mi-ar fi ars de-a pururi
doar în sine
verde mugur.

Cine nu-şi cunoaşte umbra
spunea ea îndurerată
de trecut se vrea departe.
O, ce clipe sacre, seara,
când din trup umbra-mi se lasă
la picioare,
o copilă,
să se joace.

Un comentariu:

Karina spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.