Scriitorul Nicolae Sirius vorbind despre adaptarea în ţara soarelui răsare:

Adaptarea…

sau vârsta împlinirilor

Japonia, în comparaţie cu oricare altă ţară de pe continentul european, care, extinzându-se, a format noul conglomerat de ţări bine dezvoltate- SUA, Noua Zeelandă, Australia şi Canada, ar fi putut rămâne o ţară a trecutului dacă din întâmplare n-ar fi luat parte în al doilea război mondial. Acea înfrângere i-a dat de gândit. Până atunci japonezii au avut puţin de furcă cu mongolii, chinezii şi coreenii, care, în număr mic, din când în când, i-au atacat dar s-au retras. Deci, se poate spune că Japonia, o ţară săracă în trecut, n-a reprezentat o adevărată ţintă… Iar izolarea, într-un fel, i-a creat anumite avantaje. S-a dezvoltat spiritual însă (după cum spun izvoarele) odată cu apariţia primului împărat, care, zice-se, a coborât din cer. De-atunci s-a păstrat o evidenţa riguroasă privind scaunul imperial. Lucru nemaiântâlnit la nici o altă naţie. Şi totuşi se pare că în vremuri foarte îndepărtate japonezii au fost vizitaţi de europeni.

Eram într-o zi, la începutul şederii mele aici, pe o terasă când am auzit pentru prima dată cuvântul CASA în japoneză, şi-am tresărit. Am întrebat-o pe soţie ce înseamnă şi mi-a spus că umbrelă. Atunci am vrut să ştiu cum îi spune la CASĂ în japoneză şi ea mi-a spus că IE. (Deci ceva care ”adăposteşte” corpul.) După o vreme am mers să vizitez un muzeu. În faţa acelui muzeu era un complex amenajat să redea viaţa japonezului de odinioară. Ce m-a frapat a fost forma caselor. Arătau ca nişte umbrele (un fel de umbrar) şi erau acoperite cu un fel de trestie. Nu peste mult cineva m-a invitat să văd un cimitir vechi, descoperit din întâplare. Cu acea persoană vorbeam în engleză dar mi-a reţinut atenţia cuvântul BOCI (a boci/plânge) pe care el l-a pronunţat în japoneză de mai multe ori când tot încerca să-l traducă în engleză. Atunci am fost curios să ştiu mai multe lucruri despre acel cuvânt şi respectivul mi-a spus că e un cuvânt vechi, foarte rar folosit şi, că, practic, se referă la cimitir.


Dacă aş fi fost un înstărit m-aş fi prins să fac documentare- o paralelă între două limbi despre care se ştie că sunt neînrudite, cu gândul că undeva poate există un filon, o legătură veche, necunoscută nouă. Numai că la vremea când aceste lucruri treziseră o anume curiozitate în mine mă aflam cu un bicior în barcă şi cu unul pe uscat. Practic nici nu ştiam dacă ar trebui să mă depărtez de ţărm sau să rămân locului.

Ca scriitor, dacă locuieşti într-o ţară a cărei limbă n-o ştii eşti mort. Bine, excluzând faptul că te afli pe-acolo tocmai pentru că vrei să scrii o carte. Dar o scrii în limba ta.

La tot ce m-am gândit atunci, c-ar fi mai bine, în acele condiţii ce implicau supravieţuirea într-o lume nouă pe care încercam s-o cunosc, a fost să păstrez o legătură cu limba maternă. Lucrul acesta poate să pară destul de banal însă are o anume motivaţie, ontologică, ca să spun aşa. Şi ca acest lucru să fie într-un fel şi profitabil, am început să demarez o campanie de schimb cultural, în colaborare cu primăria oraşului unde locuiam. După o vreme am colaborat şi cu ambasada noastră de la Tokio. Am organizat pe o durată de mai mult de zece ani sumedenie de spectacole. Invitând aici de la naişti până la cântăreţi de operă. În aceeaşi perioadă n-am scris în română decât un volum de poezie şi un roman care o să apară în curând. Mi-am tradus în schimb din română în engleză două piese de teatru, am scris o lucrare de religie comparată şi antropologie în engleză (ce-ar fi trebuit să apară de anul trecut dar o să apară anul acesta) şi un roman tot în engleză pe care sper să-l definitivez peste puţin. In rest… a fost viaţa de familie.

Oricum, ţinând cont de faptul că eu sunt român iar soţia japoneză, chiar dacă locuiesc în ţara ei şi trebuie să respect obiceiul casei, pentru că aşa este firesc, totuşi n-am încercat niciodată să adopt mentalitatea de tip japonez. Deci mi-am păstrat acel fel de-a gândi moştenit de la părinţi sau de la ţăranii din satul unde m-am născut.


În felul acesta nu m-am simţit nicodată (nici când am locuit în Australia, Austria, Germania) un om frustrat că nu se poate integra într-o societate, un om care se chinuie să facă pe plac altora, sau un om care s-ar considera în vreo împrejurare inferior pentru că ţara unde s-a născut trece de o bună bucată de timp printr-o stare de criză politică, economică sau de altă natură.


Am văzut uneori la TV documetare despre oameni care au venit aici şi s-au integrat foarte repede. Şi erau într-adevăr bucuroşi. Alţii n-au putut să se integreze şi sufereau din acest motiv. Mie, însă, întreaga lor poveste nu mi-a spus nimic. Asta nu înseamnă c-am găsit ceva rău în bucuria celor care reuşiseră să se integreze sau că n-aş fi avut motiv să-l deplâng pe cel care nu se integrase.

Am scris aceste rânduri, începând cu prima mea vizită în Japonia, urmată de perioada de adaptare, pentru că există acea curiozitate, pe care aproape fiecare din noi şi-o manifestă într-o împrejurare sau alta, de a se întreba cum poate supravieţui, sau se poate integra un om într-o cultură ce-i total diferită de a lui.

Pentru un muzician, un pictor, scultor, sau un specialist în calculatoare, adaptarea e mai uşoară decât pentru un scriitor. Fiindcă scriitorul şi de vrea şi de nu vrea, se vede ca un bumerang ce odată aruncat dar nu şi-a atins ţinta, e pe drumul de întoarcere. Iar acela este limba lui maternă. Pentru că acela îi este cel mai bun punct de sprinjin în ceea ce vrea să comunice în scris. E aceasta o scuză? Nu! Nu-i nici cel puţin o vină. Cine şi-ar părăsi părinţii sau locul unde s-a născut numai ca să vrea să înfrunte necazuri? Şi dacă ar fi să regret acum n-aş reuşi decât să-mi fac mai mult rău.


Şi totuşi, exilul (chiar dacă nu scrii despre el, deşi-i la modă) îţi poate oferi o experienţă de viaţă pe care n-ai avea cum s-o cunoşti altfel. “

joi, 4 decembrie 2014

Insomniile lui Gregor sau Metamorfoza închipuirii Nicolae Sirius

cronica de teatru insomniile lui gregor nicolae sirius


Întâlnirea dintre vis, simbol şi semn poate căpăta, imaginativ vorbind, conotaţii confuze atunci când trăirile se lasă „rănite”, mai mult sau mai puţin, de glorii false. Limita dintre confuzie şi închipuire poate fi încălcată cu uşurinţă atunci când mintea devine „victima” unor dedublări derapante sau când se lasă atinsă de false judecăţi, orgolii exacerbate, manii permisive şi idei fixe. Putinţa de a opera cu realul, de a anula închipuirea, de a restabili un echilibru perpetuu al intelectului moderează, spiritualiceşte, un individ. Când acest lucru nu se poate întâmpla, atunci efectul previzibil se manifestă printr-o instalare a grotescului în materia fiinţială. Obiectivarea unei situaţii lamentabile naşte strategii dramatice iluzorii, mai cu seamă atunci când purtătorul de opinie are un caracter „şifonabil”.

Aşa ar putea suna o radiografie a acelui imaginabilis care a pus în contexte potrivnice o lume pentru care soarele nu era doar o „proeminenţă” a cerului, cerul nu era doar un pretext al neantului, neantul nu era doar un manifest al vidului, iar vidul nu era doar o genune. O lume, care până atunci se desfăşura pe verticală, avea să alunece pe-o parte, în râna care „pândea” pustiul. Această lume condamnată la o stare de pândă bolnăvicioasă, la o bâlbâială aproape metafizică, la o existenţă discordantă care nu putea să nu nască monştri, s-a supus unei traiectorii dominate de beteşuguri caracteriale. Monştrii cu apucături dictatoriale, cu insomnii pârdalnice, cu brambureli afective şi oboseli compulsive au devenit suveranii reprobabili ai contemporaneităţii.

Dar tot această lume descompusă, ca orice rău care prin esenţa sa nu poate să nu se raporteze la un bine, a condiţionat manifestări intelectuale „riverane”. Ei bine, dintre acestea, scrisul a fost unul dintre mecanismele de apărare instinctivă ca şansă şi apel la reechilibrare.


Profund afectat de regimul politic din România anilor ’80, poetul şi viitorul dramaturg Nicolae Sirius alegea să facă apel la această „şansă la reechilibrare”, părăsind ţara. După ce vreme de jumătate de an a trăit într-un lagăr din Austria, în anul 1988 Nicolae Sirius devenea cetăţean australian. În România a scris poezii. În lagăr însă a scris prima piesă de teatru, Balada timpului care plânge, publicată în limbile română şi engleză. Nu întâmplător m-am gândit să pomenesc despre acest text dramatic, pentru că el are cu siguranţă o legătură cu piesa Insomniile lui Gregor, realizată anul acesta de Teatrul Naţional Radiofonic şi difuzată în premieră absolută pe 12 iunie la Radio România Cultural.

nicolae sirius premiera absoluta insomniile lui gregor pusa roth cristina chirvasie

Textul lui Nicolae Sirius, în adaptarea radiofonică a Puşei Roth, poartă, după părerea mea, ceea ce este un lucru extrem de interesant, amprenta existenţialismului şi a suprarealismului. Din punct de vedere dramatic el pendulează undeva între „maniera” Vişniec şi ficţiunea lui Kafka. Gregor-ul lui Sirius poartă parcă o haină kafkiană, asemeni personajului Gregor Samsa din Metamorfoza. Transformarea într-un gândac a lui Gregor Samsa are loc noaptea. Insomniile împăratului Gregor a lui Sirius derivă tot dintr-o transformare, care are acelaşi substrat: devierea de la realitate. Nici Kafka, nici Sirius nu dau răspunsuri legate de aceste transformări, ci lansează doar enunţuri interogativ-dramatice. La acest nivel al analizei n-am putut să nu remarc o asemănare între cele două personaje, pentru că ele au un numitor comun evident: dezumanizarea. La Kafka personajul adoarme şi se trezeşte preschimbat, nu se ştie de ce, într-un gândac. La Sirius, personajul adoarme şi se trezeşte într-o închipuită lovitură „de scaun”.

mister metamorfoza absurd existentialism

Citeam deunăzi o statistică referitoare la vise. Se pare că, indiferent de starea socială, intelect şi alte criterii de departajare umană, visele bărbaţilor sunt mai scurte decât cele ale femeilor şi mai puţin colorate. Cred că această statistică defineşte succint piesa lui Nicolae Sirius în sensul încărcăturii dramatice.        

Intensitatea emoţiilor lipseşte făcând loc însă senzaţiei că personajele petrec într-o stare de halima, figurativ vorbind. De aici îşi extrage această parabolă dramatică seva, de un comic absurd impecabil, delimitându-se de impresia kafkiană şi de „maniera” Vişniec. Nu la întâmplare am pomenit despre comparaţia cu stilul lui Vişniec, această alăturare referindu-se cu stricteţe la „carnea” personajelor (să ne amintim de piesa Ţara lui Gufi). Nonconformist, sfidător şi bizar, personajul principal al textului lui Nicolae Sirius este, în fapt, un parazit. Un parazit care „împărăţeşte” într-un epizoar simbolic.

Interesantă este şi formula prin care Nicolae Sirius îşi construieşte povestea, caresimboluri dictatura teatru insomniile lui gregor dacă ar trebui să fie derulată sumar, ar suna aproape pueril. Faptul că dramaturgul nu şi-a elaborat dramatic piesa, nemizând pe o teatralitate spectaculoasă, ci mai degrabă pe ceea ce a intuit că va naşte textul său, interacţionând cu spectatorul şi marşând pe cuvânt şi situaţie, cred că este un lucru excepţional.

Aşadar, un împărat bizar, a cărui putere „zăcea” în clopoţelul „de ordine”, îşi cheamă supuşii în miezul nopţii pentru că… a visat. A visat un vis ca o… fantasmă patologică. Doarme, visează şi la trezire se teme de complot. Un complot fabulos şi închipuit.

Faptul că, atunci când a scris piesa, autorul se afla în pragul maturităţii, a făcut ca percepţia sa asupra regimului totalitar instaurat în România să se concentreze pe ideea de libertate a individului. Un individ care trăieşte o permanentă stare de pândă. Îşi pândeşte libertatea. Îşi pândeşte eliberarea. Îşi pândeşte ieşirea din carapace.simboluri dictatura teatru insomniile lui gregor

Aş putea spune că este un text bizar. Aş putea spune că spectacolul radiofonic semnat de regizorul Vasile Manta este excentric. Aş putea spune că este un manifest al alienării. Dar aş fi prea laconică. Această propunere a Teatrului Naţional Radiofonic este remarcabilă tocmai prin faptul că trebuie percepută în adâncime. Simbolistica ei se află în adânc. Motivaţia teatrală este profundă. Percepţia dramatică trebuie să fie gravă, radicală, lăuntrică. Textul lui Nicolae Sirius nu este simulat şi are o plasticitate dramatică certă. Distribuţia aleasă înadins de regizorul Vasile Manta ca să susţină această plasticitate a textului, nicidecum uşor de interpretat, este una ideală. Admirabilul actor Dorel Vişan, interpretul împăratului Gregor, îşi construieşte rolul cu o atenţie expresivă, nelăsând nimic la întâmplare, punctând cu precizie conflictul şi formulând uimitor toate nuanţele şi tonurile pretinse de textul lui Sirius. Trecerea de la o stare la alta, pe care Dorel Vişan o stăpâneşte la perfecţiune, dă „greutate” personajului, scoţându-l dintr-o posibilă platitudine. Excepţionalul actor Virgil Ogăşanu, care îl interpretează pe Papac, omul de încredere al împăratului, îşi desfăşoară partitura dramatică pe anumite coordonate-cheie pe care le stăpâneşte cu dexteritatea unui jongleur de stări şi cuvinte. Atent la cele mai mici detalii, îndrăgitul actor Mihai Constantin dă personajului său, Soldatul, o expresivitate distinsă şi o culoare bine temperată. Soţia împăratului, Relina, cea care „a stricat ordinea timpului”, este interpretată cu eleganţă de actriţa Maia Morgenstern, într-un rol de mici dimensiuni, dar inspirat de registrul bizar al textului. Şi, în fine, Gogore, scribul tălmăcitor de vise, interpretat încântător de unul dintre „veteranii” teatrului radiofonic, actorul Petre Lupu, este poate singurul personaj neviciat de oniric, chiar dacă operează cu „visul” şi are menirea de a contrabalansa acţiunea printr-o cumpănire paradoxală şi nealterată.

dorel visan

Dorel Vișan. Fotografie de la înregistrare, Studioul Mihai Zirra” al Radiodifuziunii, 6 mai 2014

Situat la graniţa fantasticului, spectacolul propus publicului ascultător de mult-apreciatul senior al Teatrului Naţional Radiofonic, regizorul Vasile Manta, este cu certitudine o provocare. O provocare susţinută muzical într-o manieră originală de George Marcu, cu implicarea dedicată a producătorului Costin Tuchilă. O provocare dramatică şi poetică, la un loc, aş putea spune, pe care scriitorul Nicolae Sirius o lansează contemporanilor săi.

Cristina Chirvasie

cristina chirvasie

Insomniile lui Gregor de Nicolae Sirius. Adaptare radiofonică de Puşa Roth. Regia artistică: Vasile Manta. În distribuţie: Dorel Vişan, Virgil Ogăşanu, Mihai Constantin, Petre Lupu, Maia Morgenstern, Mihai Niculescu, Daniela Ioniţă. Redactor şi producător: Costin Tuchilă. Muzica și regia muzicală: George Marcu. La vioară: Marian Grigore. Regia de montaj: Dana Lupu și Florina Istodor. Regia de studio: Janina Dicu. Spectacol radiofonic realizat cu sprijinul Societății Comerciale Teletext SRL Slobozia. Producție a Teatrului Național Radiofonic, iunie 2014. Data difuzării în premieră absolută: 12 iunie 2014

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Fragmente din Insomniile lui Gregor de Nicolae Sirius, adaptare radiofonică de Pușa Roth. Cu Dorel Vișan, Virgil Ogășanu, Mihai Constantin. Muzică de George Marcu. Regia artistică: Vasile Manta. Producție a Teatrului Național Radiofonic, iunie 2014



cronica de teatru radiofonic in revista teatrala radio

revistateatrala

Niciun comentariu: